Pentru ca azi e 1 iunie si peste tot se vorbeste de copilarie, o sa postez aici poezia mea de suflet, pe care o iubesc de cand ma stiu si care simt eu ca ma defineste...
Lacrimi
de Octavian Goga
Copilaria mea pierduta
Demult, prin raristea de tei
Si-a dus, cu rasul ei navalnic,
Si-a dus si lacrimile ei...
De-atuncea nu mi-s umezi ochii
Oricate vifore ma frang,
Vai, ma-nfior cand mintea-mi spune
De cata vreme nu mai plang.
Pesemne lacrimile mele
Acuma-n suflet se cobor,
Si-mpotmolindu-se-n adancuri,
Isi sap-acolo taina lor...
Incet s-aseaza randuri-randuri
Sub valul jalnicei uitari,
Ca bobii de margaritare
In fundul nepatrunsei mari.
Acolo dorm pan' cateodata
Mi le urneste-al vremii mers,
Tesandu-le stralucitoare
In haina alb-a unui vers...
Si eu mai citesc poezii dar pe asta nu o stiam.A ajuns direct la sufletel.
RăspundețiȘtergereSi eu o iubesc, Micaela. O port in suflet de cand eram adolescenta si face parte din viata si din destinul meu.
RăspundețiȘtergereMultumesc de vizita. :)